VIDEO

Loading...

joi, 15 martie 2012

„PRIN MUZICĂ, LA OBÂRȘII”


Un articol de GEORGE LIXANDRU

La Buzău, un sfârșit de toamnă, cu un peisaj piestriț și rece. Oameni fumurii, ca și speranțele de altfel, frunze purtate de vânt, burniță, lapoviță… și, brusc, o scânteie de lumină. Nu, nu luminița de la capătul tunelului, ci cea de la „RA – LIBRIS”.
O asociație literară din ce în ce mai ambițioasă, cu oameni care știu ce vor și ce fac. Astfel, în perioada 13 - 14 noiembrie 2010, acești oameni , ajutați și de Primăria (prin primarul Constantin Boșcodeală) și Consiliul municipal Buzău și Ministerul Culturii, prin bună-voința ministrului secretar de stat Vasile Timiș, au organizat, pe scena Teatrului „George Ciprian”, un alt fel de festival de muzică tradițională, vorba organizatorilor, „Prin muzică, la obârșii”.
Mă așteptam ca publicul unui astfel (altfel) de festival să fie unul trecut de prima tinerețe și, nu știu de ce, unul cucernic. Dar audiența era formată din oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale. Începând cu oamenii de cultură prezenți acolo, până la Adelina Matei, studenta de 23 de ani din Nehoiu, care a „fugit” efectiv de acasă, așteptând finalul pentru un autograf de la Grigore Leșe.



„Îmi place de el (n.n. – de Leșe) pentru că zice și cântă cu foc despre oameni și despre români. E spiritul românului care ne trebuie astăzi, pentru că noi am uitat ce este frumos, nu mai știm nici ce e binele din cauza grijilor. Românii nu trebuie să uite niciodată cine sunt.”



Un altfel de festival 
Cred că, înainte de a vorbi despre puterea muzicii de a schimba lumea, trebuie lămurite alte două lucruri: ce înseamnă “schimbarea lumii” și în ce constă puterea “reală” a muzicii. Dacă ne vom fi lămurit în privința acestor două probleme, vom putea spune ceva cu sens și despre “temă”. Sau – lucru încă și mai bun - nici nu va mai fi cazul să vorbim. Lumea este o ordine sub lumină, un cosmos; lumea omului - cea pe care trebuie, de fapt, s-o avem în vedere - este ordinea luminată a umanului, cosmosul ordonat și luminat în centrul căruia - ca element structural, nu spațial - se află omul. Nu știu, însă, dacă putem vorbi despre om pur și simplu, făcând totală abstracție de orice relație a sa cu altul. De fapt, întreaga istorie a “lumii umane” ne învață că omul este om, sau, pur și simplu, este ceva, numai ca relație: cu sine, cu lucrurile, cu divinul. Dacă acceptăm aceasta, atunci e limpede că schimbarea lumii înseamnă schimbarea relației dintre om și om, a celei dintre om și lucruri și a celei dintre om și divin. Desigur, este vorba aici de survenirea unui “eveniment” prin care umanul își arată altă față, așa încât ceea ce este el ca sine însuși, adică prin cele trei raporturi, se modifică profund (are loc o “transmutare”). Când una dintre cele trei relații este transmutată, și celelalte se schimbă; în final, omul însuși este altfel. Trebuie să recurgem acum la memoria istorică. De ce? Pentru că omul își ține socoteala vieții individuale și a celei grupale în memoria sa. Ce se întâmplă în viața unui om, nu este obiectul discursului de față; ne interesează ce se întâmplă în viața grupală, adică în istorie. (Uneori, e drept, ceea ce se întâmplă unui om poate primi extensia istoriei.) Recurgem la memoria istorică cu scopul de a descoperi un temei pentru ideea posibilității schimbării înlăuntrul modului omenesc de a fi. Temeiul nu trebuie să fie un gând, eventual o prejudecată onorabilă, ci un fapt (un “eveniment”) care să dea seama de întregul rost uman, de însăși rațiunea de a fi a omului. Relația cu divinul a fost transmutată de două ori: Căderea și Calvarul (cu vorbele Fericitului Augustin) constituie evenimentele acestei transmutări (fără a fi vorba de o limitare a acestor două evenimente la creștinism; ele pot fi numite altfel în alte contexte spirituale, pot chiar să fie proiectate în viitor, fără să fie vorba despre o denaturare a lor). Prin cel dintâi eveniment, omul a încălcat o poruncă, încercând să cunoască ceea ce nu i-a fost dat să știe; în cel de-al doilea, omului i s-a oferit șansa de a se mântui prin credință. Nu ne interesează aici rostul diluat, extins, al acestor două evenimente. Dar ce a făcut omul cu sine, în mod direct? Sau ce a făcut cu sine, trăind evenimentele din relațiile sale cu lucrurile și cu divinul? Până acum, nimic! Problema este dacă chiar poate face ceva. Fiecare om cu sine, da! Dovezile sunt la îndemâna oricui: poate fi luată în seamă însăși viața personală. Există chiar șansa ca fiecare să sufere transmutarea relațiilor omului cu divinul și cu lucrurile, devenind, cum spune filosoful danez Kierkegaard, “contemporan” cu evenimentele, în așa fel încât el să fie Omul. Dar omul ca atare, cel “generic”, a făcut ceva cu sine, în mod direct? Cum spuneam, nu cred că a făcut ceva. E drept, a ajuns de câteva ori până în preajma sa, dar a ratat evenimentul cu putere de Eveniment transmutare a chipului său. Poate că, deocamdată, i-au fost de-ajuns cele patru evenimente din relațiile sale cu divinul și cu lucrurile.
Puterea muzicii. Neîndoielnic, muzicienii și folcloriștii acceptă ideea despre o anume putere a muzicii; e firesc, deoarece ei sunt ceea ce sunt datorită acesteia. 




Ca și în cazul evenimentelor transmutante survenite istoric în relațiile omului cu divinul și cu lucrurile, vorbim și în cazul muzicii despre puterea acesteia de a schimba viața unui om sau de a-i schimba unui om cursul viețuirii. Poate pentru că și noi, cei ce schimbăm acum câteva gânduri, suntem în posibilitatea de a face aceasta datorită unor cuvinte scrise. Dar are muzica o putere care să transmute omul în alt chip? (E vorba despre omul ca atare, omul-generic, cum l-am numit, impropriu, mai sus.)
Muzica nu este numai instrument de subzistență, de supraviețuire, de suportare a vieții rătăcită de propriile-i coordonate, ci muzica ne dă însăși măsura umanității pe care o închidem în individualitatea noastră. Iar pe lângă rostul “individual” (la nivelul individului) al muzicii, aceasta mai are unul, cu totul semnificativ pentru însăși condiția umană: muzica amintește evenimentul. Ea este un suport al memoriei celor petrecute în mod esențial pentru om. Tocmai de aceea, puterea muzicii trebuie gândită numai în legătură cu puterea unui om de a retrăi un eveniment. De aici și rostul muzicii-subiect extins până la rațiunile modului uman de a fi în propriul chip prin eveniment. Tot de aici, poate, și evaluarea ierarhică a muzicii în funcție de puterea ei de a da seama de un eveniment. Iată de ce îmi place muzica: aparent, pentru că unii dintre noi trebuie să asculte ori să cânte pentru a se simți mai oameni, în fapt, pentru că unii dintre noi simt, alături de presiunea interioară a evenimentului, puterea de a cânta despre el. În felul acesta se luminează o parte a ordinii în care acel om se află, se luminează locul său sub soare cu o lumină venită de la evenimentul ce a intrat în cântare.
În final, o mărturisire. De curând, locul meu în această ordine sub lumină mi-a devenit, pentru o clipă, vizibil datorită unei festival “mic”: Festivalul de muzică folclorică tradițională „Prin muzică, la obârșii”, ținut la sfârșitul acestei toamne la Buzău, unde totodată amfitrioni și „servitori” ai muzicii au fost Grigore Leșe și Marian Rădulescu.














 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu